Cum spui?

“Mami, vreau beau apă”.

Ţâncul de 4 ani are câteva cuvinte bine înfipte în vocabular: “vreau, trebuie, dă-mi”. Vorbeşte româneşte foarte bine, deşi nu a călcat vreodată în România. Părinţii insistă să înveţe şi româna şi engleza, una pentru că este totuşi româncă şi a doua pentru că este limba oficială pe Coasta de Est (şi în ălealalte zeci de state).

“Andrea, cum spui?”

Şi a mică repetă ca papagalul “te rooog” sau “mulciumesc”. Nici nu conştientizează vorbele în cauză, mai ales că mintea ei este clar ţintită pe obiectul dorinţei sale sau pe bucuria de a fi primit ceva. Cine mai are nervi şi timp să mulţumească? Dar repetă vorbele şi de multe ori realizează că a uitat să spună “ceva”, când părem că nu îi dăm atenţie, odată ce a manifestat o dorinţă. Se corectează imediat şi zâmbeşte angelic, că şi-a făcut “datoria”.

Pierdere de timp, am putea spune. Avem chestii mai importante în lumea asta decât tâmpeniile astea cu mulţumesc sau te rog. Întârziem la muncă, de unde energie să înclinăm puţin capul spre şoferul care tocmai ne-a acordat prioritate, deşi nu prea o aveam. Un zâmbet şi un mulţumesc, pe care nici nu trebuie să îl rosteşti, acea mişcare a capului o “traduce” deja sunt eforturi prea mari.

Vânzătoarea de la supermarket poate trăi şi fără un bună-ziua, iar omul simpatic care tocmai ne-a explicat cum ajungem la o destinaţie dintr-o zonă nouă pentru noi nu ţine morţiş să primească şi un mulţumesc, că vorba în sine consumă energie şi pe asta o ţinem pentru alte chestii mai importante.

“Cum spui?”

Mi-am petrecut copilăria pe refrenul ăsta. La fel destui din generaţia mea sau mai “bătrâni”. Chiar şi din noul val de adulţi, unii crescuţi mai conservator. Cicăliţi să spunem “bună ziua” sau “vă rog”, certaţi când uitam să fim politicoşi. Faze vechi şi ieşite din modă, acum când toţi realizăm că nici naiba nu te mai respectă în ziua de azi, uitând că respectul ăsta e de multe ori o chestie de reciprocitate.

Am spus mulţumesc neamţului care m-a servit în Munchen sau croatului care mi-a adus sucul în Dubrovnik. Americanului “de culoare” care a stat câteva secunde bune să ne explice cum dăm de staţia de metrou, înainte să ne pice fisa că de fapt avem chef să revenim în Manhattan chiar pe podul cu numele respectiv, după ce petrecuserăm 2 ore pe Brooklyn Bridge.

Paznicul ceh din Praga a primit şi el un thank you, după ce ne-a lămurit că putem urca la catedrala ochită de noi chiar şi la miez de noapte.

Am spus mulţumesc poştaşului ce mi-a adus plicul mult aşteptat din România, chiar şi turiştilor sau localnicilor ce se opresc să apuci să te pozezi cu Statuia Libertăţii în fundal, deşi poate se grăbeau şi ei pe undeva. Au pierdut 3 secunde că nu ne-au stricat poza şi noi am pierdut două pentru a le spune un cald thank you pentru amabilitatea lor.

Acelaşi cuvânt, diferite moduri de a-l exprima. Că este mulţumesc sau thank you, danke sau domo, este expresia universală că suntem OAMENI şi că viteza în care ne ducem vieţile nu ne-a abrutizat de tot.

A mică a prietenilor noştri repetă ca papagalul cuvintele, aşa cum le-am repetat şi noi, pe când nu conştientizam importanţa unui anumit comportament. Peste câţiva ani va fi unul dintre (sper nu puţinii) muritori care vor însenina chipuri printr-un zâmbet şi un cuvânt frumos. Prietenii noştri insistă să nu se piardă ceva din învăţăturile părinţilor lor, aşa demodaţi cum par generaţiei de acum. Merită efortul? Ar trebui să renunţăm la acest efort?

Când ne mințim copiii?

Sunt iar la program de pierdut câte o seară pe Netflix la seriale și, dacă tot sunt în urmă cu Private Practice, i-am dat bătaie puternic de vreo săptămână. Un episod mi-a dat ideea acestui articol și marea întrebare: cât adevăr este sănătos pentru copii și când e OK să-i mințim?

Situația din episod: două fătuțe de 8 ani, gemene, suferă de leucemie și sunt cam pe .. ultima sută de metri. Cu câteva luni înainte părinții au „rămas” din nou, pentru a folosi sângele din cordonul ombilical al respectivului bebeluș în speranța că le vor salva pe fete. Nu insistăm prea mult pe ideea de a folosi un nou copil pe post de „piese de rezervă”, până la urm puștiul (va fi băiat) într-un final va fi privit de părinți ca un COPIL al lor, nu doar o soluție de a salva cele 2 fetițe.

Se naște copilul, se recoltează prețiosul lichid, după care se ajunge la trista concluzie că nu este de ajuns pentru amândouă fetițele, doar una va fi deci salvată.

Pe care s-o alegi? Pentru un părinte este clar imposibil să facă o alegere (bun, tatăl spune imediat numele fetei care consideră el că trebuie salvată), din „fericire” natura face alegerea pentru ei: una dintre fetițe nu mai este eligibilă din cauza unei „căderi” imunitare, deci niciun doctor nu ar alege un asemenea pacient, când există unul cu șanse reale de a avea un tratament de succes.

Deci să zicem că nu se mai pune problema de ales, este clar care dintre cele două fetițe va muri și care va trăi. Și acum intervine pasiunea părinților pentru adevărul absolut: se duc și anunță fetele că una dintre ele nu va primi tratamentul, chestie care, normal, o face pe cea „salvată” să spună că nu dorește tratamentul și probabil să se simtă vinovată toată viața de moartea surorii ei.

Cum era poate mai frumos să se procedeze? Luai ambele fete, una primea tratamentul corect, cealaltă un placebo, fără să știe. Apoi lăsai „natura” să-și facă treaba, pentru că este clar că una dintre ele oricum nu mai are absolut nicio șansă. Fata care supraviețuia știa doar că sora ei nu s-a mai făcut bine, nu stătea să cugete o viață întreagă că poate ar fi fost o șansă pentru sora ei, că ea este de vină etc.

Cred sincer că e bine să nu-ți înveți copilul cu minciuni și să-l educi să spună adevărul. Nimeni nu-și dorește un copil în care să nu poți avea încredere, de câte baliverne scoate pe gură. Dar sunt și chestii pe care e bine să nu le știe. Sau lucruri serioase ce pot fi prezentate simplificat, pentru mintea lor. În chestia asta am o mare admirație pentru prietenii noștri, care nu au îmbrobodit niciodată copilul cu povești despre barză și alte orătănii care „aduc” copii. Puștoaica știe că femeile au în burtă copil și că acesta iese de acolo. Bun, nu știe varianta „clasică”, știe că e o operație, dar tot este un pas înainte. Bun, probabil nu ar fi chiar comic dacă ar vedea o femeie  mai „bine” așa cum sunt destule aici in State și s-o întrebe dacă are bebe, dar cred că fiecare am făcut oricum prostia asta măcar o dată.

O mică problemă de înțelegere a fost când a murit câinele lor, un boxer mare și frumos. Sau boxeriță, dacă doriți să insistăm asupra „genului”. Bunica ei a încercat să-i explice cum e cu treaba asta, dar ideea de rai s-a cam pierdut în mintea copilului, așa că, imediat ce ne-a văzut anul următor, a mică ne-a explicat cu cea mai serioasă mutriță „știi, Cara a murit. Acum plutește în aer”. Pentru cine știe cât de „țepeni” sunt câinii ăștia, vă imaginați că aproape ne-a pufnit râsul imaginându-ne ditai câinele plutind în aer.

Nu știu sigur dacă, atunci când vom avea puradel, vom insista pe Moș Crăciun și restul menajeriei. Eu nu am crezut niciodată în chestiile astea și nu mi-a stricat vreo sărbătoare faptul că nu așteptam Iepurașul, Moșul etc. Știam că ai mei sunt cei care iau cadourile, în rest înțelegerea era ca de obicei „ești cuminte, primești cadouri, nu ești cuminte, nu primești”. Și erau mai eficiente tocmelile, că știam cu cine am de lucru 

Azi, dacă tot am scos de la naftalină votul de duminică, vă propun să algem fiecare o variantă mai bună pentru fiecare. Când ne mințim copiii? Spunem doar adevărul?